Aceste defecte se refereau in mod expres la parti anatomice sau fiziologice care erau determinate de impefectiuni in codul genetic al genitorului, defecte cu un caracter recesiv, cu exprimare incompleta si cu transmitere la descendenti conform legilor mendeliene. Una dintre aceste boli este si displazia de sold : HD. Aceasta boala cu transmitere genetica prin manifestarile ei duce la impotente functionale de diferite grade, care pe langa faptul ca afecteaza viata normala a cainelui, il fac inapt atat pentru reproductie, cat mai ales pentru utilitatea lui in serviciu.
La caine aceasta boala a inceput sa fie mai amplu cercetata incepand cu anii ‘60, cand s-au introdus si programe nationale de selectie prin excluderea de la monta a animalelor cu displazie de grad 2,3 si 4, precum si a animalelor sanatoase, in a caror descendenta s-au diagnosticat dislpazii. Dar daca pentru crescatori prin selectie se poate gasi o rezolvare, pentru proprietarii de caini cu displazie problema este in continuare acuta.
Displazia de sold (HD) este o afectiune congenitala caracterizata printr-o dezvoltare anormala a articulatiei coxo-femurale, avand drept consecinta o cooptare defectuoasa a capului femural in cavitatea acetabulara (fig.1, 2, 3, 4, 5). Displazia coxo-femurala evolueaza catre artroza (coxartroza). Maladia este considerata grava, avand in vedere diminuarea capacitatii de efort a cainelui si coxartroza progresiva urmata de dureri constante. De asemenea, tratamentul conservator este de lunga durata, iar interventia chirurgicala este dificila si costisitoare.
Semnele clinice ale displaziei de sold se pot sistematiza in doua faze:
-Prima faza este dominata de mers leganat vaccilant, jarete apropiate, refuz de mers la trap, refuz la sarituri, schiopatarea constanta, rezistenta redusa la mers indelungat (cainele se aseaza), limitarea miscarilor articulare si durere la manipularea fortata.
-in faza a doua, la simptomele precedente se adauga manifestarea dureroasa a artrozei. O posibilitate de diagnosticare a displaziei este prin manopere palpatorii. Animalul se aseaza in decubit lateral cu piciorul afectat in sus. Cu o palma se fixeaza bazinul pe linia coloanei vertebrale, iar cu cealalta se fixeaza genunchiul flexat. Se duce piciorul prin abductie fortata si in timp ce se face abductia, mana care fixeaza genunchiul va exercita o forta de impingere in lungul femurului. Daca displazia este avansata (peste gr. II), cand genunchiul va ajunge aproape de planul sagital, se va simti cum capul articular femural se va luxa din cavitatea acetabulara. Displazia poate fi diagnosticata in jurul varstei de 5-6 luni. Examenul radiologic se face obligatoriu, dupa un standard precis: cainele este anesteziat, apoi asezat in decubit dorsal cu membrele posterioare paralele, in extensie. Exista patru stadii ale displaziei coxofemurale, identificabile in urma examenului radiologic. De mentionat este faptul ca nu exista o corelatie intre gradul radiologic al displaziei si intensitatea tulburarilor functionale. Uneori, gradul I sau II poate fi mai dureros decat un grad mai avansat.
Gradul I – Usor defect de cooptare intre acetabulum si capul femural; defect de profunzime a cavitatii acetabulare; contact insuficient.
Gradul II – Defect mai pronuntat si inceputul leziunilor secundare; profunzimea acetabulumului mai redusa.
Gradul III – Subluxatie marcata a acetabulumului si a capului femural; acetabulum aplatizat; cap femural deformat (Fig. 5 – Radiografie).
Gradul IV – Luxatie a capului femural. Cavitate acetabulara aproape complet stearsa.”
